Negrul din albul luminii
Lumânările sunt aștri pomenilor. Ele luminează bucățile de mâncare sfințite.
“Dar, ochii mei au vazut cum unei femei purtându-și lumânarea în fața altarului, albul lumânării i-a aprins părul într-o văpaie, atunci când rugăciunea spunea “trupul Tău, Doamne, foc este care aprinde pe cel necuvios, când se împărtășește!”[1]
Scurtele mele aserțiuni sunt oglindite în picturile “Carțile Vechi 2” și “Casa pomană” unde câteva lumânări ard, ca în cazul ofrandelor pe care le sfințește părintele, pe masa din fața altarului.
Intâmplarea cu părul arzând al femeii m-a avertizat că lumina purtată de candidul bețigaș frumos mirositor și de ceară galbenă, se poate face slujitor al asprimii Cerului, judecând scurt și prompt pe cel care se apropie fără cuviință de darurile Domnului.
Prin urmare, flacăra lumânării poartă lumina dar și amendează, făcându-se purtătoare a unui dublu înțeles, contradictoriu și bine asumat simbolic. Lumina nu este doar sursa beatitudinii dar și prilej al dojanei Creatorului.
Un alt exemplu trăit de mine vine din marea biserică a Sfintei Înțelepciuni a Constantinopolelui unde frapantă este deschiderea cercului prin care cupola cuprinde corpul uriaș al naosului, un rotund stricat, ca desenat de un compas defect, tremurând marginile.
Felul curent în care imaginăm desăvarșirea Lui Dumnezeu tinde să închidă cercul într-un mod înalt, neîntrerupt și fără abateri. Sfera și cubul, geometriile pure care se compun fără rest, întruchipează, printr-o deplinătate matematică a formei, lumea Lui Dumnezeu.
Poezia și pictura, exprimă bine teologicul, semantica sfinților, viața și semnalmentele Împărăției. Însă felul în care poemele sau icoanele o fac poate părea o îndepărtare de la acuratețea ca de oglindă a felului în care realitatea se reflectă în luciul catoptric. Ne poate părea ca o expresie neîmplinită sau o abatere de la ficțiunea gândului nostru despre cele ale Bisericii. Dar omul e sfânt doar dacă are măsura căderii. Iubirea își desface floarea doar dacă e amenințată de talpa urii, iar Domnul se înalță doar călcând peste moarte. Toate aceste paradoxuri închid forma într-o reprezentare antinomică, de natura lui “Numai în locuri cu noroi, pe fund, cresc nuferi[2]“.
Aici încerc să-mi fixez și eu termenii picturii, între aceste limite care par ireconciabile, deși se atrag și nu pot trăi una fără de celalaltă.
Picturile alese pentru expoziția din galeria Relicvar sunt, o buna parte dintre ele, lucrări făcute cu multi ani în urmă dimpreună cu altele proaspete, recent elaborate. Dar, ceea ce particularizează spațiul aceastei galerii subsol este felul în care biserica se asează peste ea ca o cloșcă răbdând oualele să se desfacă. Prin urmare, picturile care se vor arăta între pereții din josul bisericii vor încerca să fie ca notele ce lamuresc sensul textului scris deasupra.
B V,
Septembrie 2024
[1] dintr-o întamplare reală, petrecută în biserica Sfântul Silvestru, prin anii ’90
[2] Lucian Blaga. Vei plânge mult ori vei zâmbi.
„Dar omul e sfânt doar dacă are măsura căderii. Iubirea își desface floarea doar dacă e amenințată de talpa urii”, scrie Bogdan Vlăduță; iar pentru noi, ființe de sînge și carne, înălțarea gîndului nu e posibilă fără a primi afundarea în realitatea materiei. Acest dat antropologic, această coordonată inevitabilă a regimului perceptiv prin care luăm la cunoștință universul ca Umwelt este imboldul de pornire ce subîntinde, conștient sau nu, arta acestuia.
Lumînarea și cartea sînt motive figurative care întrupează metaforic în mod exemplar aceste dinamici ale materiei și duhului. Iar lumînarea și cartea sînt recurent prezente în lucrările -febrile explorări, dar și ferme luări în stăpînire ale potențialului expresiv al pigmentului pictural- expuse de artist la galeria Relicvar. Lumînarea luminează ca rezultat al transfigurării materiei pînă la aproape completă disoluție. Cartea poate genera structuri pur mentale sau spirituale, deși paginile îi sînt întrutotul materiale. Iar maniera în care le pictează Bogdan Vlăduță oferă convingător sugestia vizuală a unei asemenea dinamici duale, dar nu dihotomice: accentele cromatice suple și elegante care sugerează lumina sînt copleșite, dar astfel nu anulate, ci dimpotrivă potențate de învolburări de tușe întunecate.
Aceeași dinamică și același rafinament estetic se regăsesc în chipurile, edificiile și artefactele care rețin atenția pictorului. Chipurile profane din picturile sale sînt, pe de o parte, vădit profane: o anume angoasă sau căutare concentrată, dar defel impasibilă sau arogantă se degajă dintr-un portret, oboseala (trupului?, minții? sufletului?) îl copleșește pe protagonistul altuia. În repetate rînduri, chipul ca identitate și eikon este pe punctul de a fi anulat vizual, trimis în abstracție vizuală, în hyle, ca și cum ar fi trimis în uitare. Pe de altă parte însă, această graniță nu este niciodată trecută: și chipul, și asemănarea persistă, iar o identitate spirituală se revelează calm, inevitabil. Clădirile sînt construite ca zone picturale de intersecție agonistică între claritatea structurii și senzualitatea suprafeței. În ansamblul acestor compoziții, tușele temperat luminoase, parcimonios folosite, se comportă vizual ca și cum ar locui într-un imposibil dedesubt al stratului pictural și servesc spre a aminti că în vizibil, receptat cu potrivită sensibilitate, se pot întrezări manifestările a ceea ce este dincolo de materie. De fiecare dată, bucuria estetică este rezultatul unei tensiuni, pe care pictura lui Bogdan Vlăduță o susține, în loc să încerce a o rezolva tranșant și naiv, între eikon și hyle.
Obținerea, cu impetuozitate venită din matur meșteșug, a unei eleganțe vizuale lipsite de edulcorare, sugerarea cu subtilitate, dar fără excesiv și steril echivoc, a sacrului din mundan și relația imaginii picturale cu timpul par a fi coordonatele cele mai importante ale artei sale. Din perspectiva celei din urmă, picturile lui Vlăduță amintesc de ruinele de imitație ale unora dintre grădinile englezești (dar deseori prezente și în grădinile continentale) din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceste artificiale ruine erau edificii fragmentare, astfel construite pentru a semăna unor vestigii antice: nu doar aspectul lor, ci însăși structura vizuală lor erau vechi, conotînd o vechime prestigioasă și o relevanță estetică dovedită de testul timpului, din chiar momentul în care, noi, apăreau în ansamblul peisagistic la modă, altfel spus întrutotul actual. Or, tocmai o măiestrie aparte în stăpînirea unui anacronism paradoxal, o manevrare a acestuia care nu îl anulează, nici nu îl atenuează excesiv, dar îi permite totuși să fie roditor de sens și în actualitate, pare să fie forma cea mai elevată de sofisticare întrupată febril în pictura lui Bogdan Vlăduță.
În cele din urmă, destul de puține sînt căile aflate la dispoziția omului pentru a-și reprezenta sau pentru a-și face, fie și fragmentar, prezent accesibil acel dincolo-de-lume-din-lume, pe care îl poate presimți adesea (sau chiar nu se poate împiedica să îl presimtă), dar îl poate trăi doar epifanic, ceea ce probabil nu multora și cu siguranță nu adesea le este dat. Pentru a îl sugera însă în formă, pentru a îl captura parțial și fremătător, ne sînt de folos poezia, matematica, muzica, jocul, ritualul sau arta vizuală. Bogdan Vlăduță alege cea din urmă cale spre un inefabil, dar totodată hiperreal scop: figurarea fiorului prin configurarea materialului. Picturile sale, scrutate atent, se arată a fi cumpănite skandalonta, pietre de poticnire trezitoare, senzual ispititoare urechi ale acului prin care se strecoară elegant o bucurie spirituală.
Bogdan Iacob
