Interviu cu artista Silvia Radu , 4 martie 2023, atelierul din Emil Pangratti 29B

V.I: Doamna Silvia Radu, să vorbim puțin despre începuturi, despre oamenii care v-au influențat ca artist..

S.R: Pot să spun că arta antică m-a
influențat cel mai tare. Am umblat
suficient prin Europa ca să văd foarte
multă artă antică și asta m-a influențat.
V.I: Aveați în acele vremuri informații
despre ce se întâmplă în Occident
referitor la arta timpului dumneavoastră ?
S.R: Să știți că nu prea m-a interesat ce
se întâmplă prin Occident. Eu aveam o
impresie destul de proastă despre
Occident. Adică nu-mi convenea ceva la ei,
aveam un simț al meu mai special.
V.I: Da, dar totuși ati fost în ton cu ce
se întâmpla acolo. Am observat că la
început, toate curentele epocii respective
v-au marcat într-un fel. Mă gândesc la
minimalism, cubism, constructivismul
rus… Nu?
SR: Pas du tout! Asta am simțit. Prima mea
călătorie în străinătate a fost cu
Părintele Irineu cu un grup de fii
duhovnicești de-ai dânsului. Și singura
carte pe care mi-am cumpărat-o de acolo,
din Grecia, a fost o carte cu arta veche
grecească pe care nici nu o mai găsesc. Ei
bine, asta m-a influențat foarte mult.
V.I: Sculptura era oarecum apanajul
bărbaților. Femei sculptor importante ați
cunoscut ? Milița Petrașcu să zicem.
S.R: Milița Petrașcu a fost un personaj,
un mare artist. Am cunoscut-o pe Milița
Petrașcu. Am avut bucuria să o cunosc.
V.I: Am întrebat asta pentru că, să zicem
în vremea lui Brâncuși erau puține femei
sculptor.
S.R: Bine, Brâncuși a fost ceva înaintea
mea ( râde ). Haideți să vă povestesc cum
a fost admiterea mea. La examenul de
admitere – îmi place mult să povestesc
asta – eu eram într-o sală și Vasile
Gorduz în altă sală. Și Gorduz care era cu
patru ani mai mare decât mine, a dat și el
admiterea atuncea venind din Basarabia, a
venit în sala în care eram eu și s-a uitat
la toate lucrările, și bineînțeles și la
mine și a zis: ”Asta e cea mai bună
lucrare !”. Nu știu dacă vorbea despre
mine ca persoană sau despre lucrarea mea (
râde ). Și cînd vine rezultatul – la
sculptură erau numai patru locuri, vă dați

seama ? – au intrat patru tineri. Eu și
Gorduz nu am intrat. Am intrat la
ceramică. Ne-am dus amândoi la dnul rector
– era dnul Baraschi – și l-am întrebat:
Dle rector nu puteți să mai dați două
locuri la sculptură să intrăm și noi? Când
ne-a văzut atât de prăpădiți și de
amărâți, vai de capul nostru, a zis: Bine,
mai sunt două locuri, poftiți la
sculptură! ( râde ). La sculptură deci
eram șase oameni, eu eram singura fată.
Îmi era o rușine că eram singura fată, de
parcă asta era ceva de rușine. Mă simțeam
foarte prost că sunt singura fată acolo
între ei și nu știam cum să trec mai
neobservată. Ăștia toți fumau, eu nu fumam
și atuncea m-am apucat și eu să fumez. Îmi
era o scârbă de țigară îngrozitoare. Aveam
un coleg mai tânăr, unul Roman Victor,
ungur era, secui, un coleg foarte bun, el
era cel mai tânăr dintre noi, eu aveam 18
ani, el avea 17. Noi eram primii la
școală. Și el fuma o țigară și îmi dădea
și mie. Și el zice: Am amețit! Zic: Și eu
am amețit! Ști ce? Ia să mai fumăm una să
ne revenim! ( râde ). Da, aveam colegi
excepționali: Era Buzdugan Ioan, Apostu
Gheorghe, Vasile Gorduz și doi care erau
veniți de la școala medie. Cei care
făcuseră școala medie erau mult mai slabi
decât noi, adică cei mai buni eram cei
care nu făcuserăm școala înainte. Pentru
că școala medie în general le distrugea
simțul… Și astăzi le spun părinților
care vor să-și dea copiii la școala medie,
să nu-i dea pentru că tot talentul
copilului se strică acolo, pentru că
copiii toți au un talent în ei ca să facă
plastică, dacă știu să și-l pună în
valoare. Tata nu voia să mă dea la
sculptură, am povestit aste de o mie de
ori. Dar l-am rugat pe un pictor bătrân să
se ducă la dânsul să-i spună că artiștii
au o leafă. S-a dus bietul pictor și l-a
mințit pe tata și așa m-a lăsat să fac
sculptura.
V.I: Când ați mers prima dată la Vama
Veche ? Anii 79 – 80 ?
S.R: Nici nu mai știu. Scrie pe peisajele
mele. Ceva așa da…La Vama veche am
lucrat cam 15 – 16 ani, în fiecare an.
Intrai în România și nu aveai o biserică.
Dar, mă rog, asta e o poveste mai veche.
Acolo am început să pictez pentru că nu
puteai să nu te apuci de pictat. Totul mă
fascina acolo.

V.I: Vă rog să ne povestiți episodul cu
Autoportretele cu blană, care mi-a plăcut
foarte mult.
S.R: Era foarte frig în vremea
comunismului aici în atelier. Aici nu
mergea nicio sobă. Era un frig total. O
prietenă de-a mea mi-a dat o oglindă mare
pe care am pus-o lângă sobă. Dacă era soba
acolo nu puteai să lași oglinda pentru că
se spărgea. Dar fiind aici un frig total
puteai s-o lași acolo. Și am început să
fac autoportrete. Mă așezam în fața
oglinzii…Vedeți acolo că am un
autoportret ? Acela e făcut în timpul
verii. Apoi încet, încet, am început să mă
îmbrac din ce în ce mai bogat până am
ajuns să-mi pun haină de blană pentru că
nu se putea sta aici decât în haină de
blană.
V.I: A fost cumva, îmi spuneați, o formă
de protest ?
S.R: S-a făcut o expoziție mare la Sala
Dalles și am zis: e, niciun fel de”
tovarășă” ( nu pun ) aici! Era în vremea
comunismului. Pe un perete întreg Silvia
Radu! Pac ! Șase, opt, zece,
douăsprezece…începând cu haină mai
subțire apoi din ce în ce… ca să arăt
cât de bine trăiam încât trebuia să ne
punem haină de blană pe noi că altfel
muream de frig! ( râde ). Da… Am avut
multe episoade cu tovarășul și tovarășa ..
V.I: Am observat că folosiți foarte mult
culoarea roșie, atât în pictură cât și în
sculptură.
S.R: Mă fascinează, adică roșul este atât
de…adică iese din pânză. Nu se poate să
nu te convingă. Te convinge de ceva. Poate
este și impresia aceasta a martirilor din
închisorile comuniste. Eu am avut această
extraordinară șansă pot să spun, că un
părinte de la Putna mi-a trimis de la
început, de când a început nenorocirea cu
cei din închisorile comuniste, îmi
trimitea și fotografiile lor și istoria
vieții respective. Am observat că la toți
artiștii vechi roșul era predominant. Roșu
nu se poate să nu te fascineze, este
sângele nu ? Nu se poate să nu-ți dea un
tremur. Trebuie să te impresioneze!
V.I: Așa este. Reprezentările feminine de
dinainte de îngeri, cum au început ?
S.R: Am început cu Adam și Eva. Adică am
luat-o de la început!
V.I: Dan Hăulică spunea că perioada de
dinainte de `89 ar putea fi numită

”perioada Vechiului Testament a Silviei
Radu”. Așa și este nu?
S.R: Da. Am avut această mare șansă să fim
păziți în permanență de domnul Dan
Hăulică. Pentru mine și pentru Gorduz și
pentru toată generația noastră a fost o
mare șansă că acest om extraordinar, un
critic cum n-a mai fost înaintea dânsului
și n-o să mai fie.. .au fost și înainte
mari critici de artă, dar ca dânsul
niciunul. Totdeauna am spus că marea
dânsului calitatea a fost că îi iubea pe
artiști. Adică tot sufletul lui era cumva
așa… că și noi simțeam asta că eram
bucuroși ca prin ceea ce facem să simțim
că îi merge la inimă. Adică totul era
făcut împreună. Dânsul ne mâna așa ca pe
niște copii prostovani care din ce în ce
creșteam, creșteam până ajungeam la vârsta
maturității.
V.I: A influențat cumva Părintele Sofian
Boghiu arta dumneavoastră ?
S.R: Vă spun ceva: pentru mine lucrul ăsta
este clar! E limpede! Cea mai mare bucurie
a vieții noastre a fost momentul în care
Părintele Sofian ne-a primit să-i fim fii
duhovnicești. Pentru că dânsul nu primea
pe toată lumea.
V.I: Vă referiți la dumneavoastră și la
Gorduz.
S.R: Da. Dacă n-ar fi fost Părintele
Sofian, n-ar fi existat nici Silvia Radu
nici Vasile Gorduz! Eram doi artiști
mediocrii, niște amărâți, vai de noi.
Adică pentru mine lucrul acesta este clar.
Dânsul ținea așa de mult la noi! Adică
dânsul ne-a născut cumva din nou.
Înțelegeți ? Eram niște caraghioși, niște
prăpădiți, vai de capul nostru.
V.I: Nu știu dacă era chiar așa…
S.R: Aceasta a fost șansa. Eu zic că mama
mea care era o femeie foarte credincioasă,
ne-a ajutat să ajungem la părintele Sofian
care să ne accepte ca fii duhovnicești.
V.I: Așadar v-a influențat clar și în
viața artistică, nu numai în cea
personală.
S.R: Ne-a influențat în sensul că, cum să
spun, în primul rând noi n-am fi
existat…dacă noi nu ajungeam la
Părintele nu ajungeam niște creștini…

V.I: În ce an se întâmpla asta ? Când l-
ați cunoscut ? Vă mai amintiți ?

S.R: Nu. Înainte de Revoluție. Îmi aduc
aminte că i-am făcut și dânsului un
portret. Printre portretele martirilor era
și portretul Părintelui Sofian.
V.I: Îmi spuneați că și, consider eu,
capodopera dumneavoastră de la Timișoara,
Sfântul Gheorghe a fost influențată și
supravegheată de el. Și-a dat cumva
binecuvântarea.
S.R: Da, și-a dat binecuvântarea. Lucrarea
aceea a fost comandată de revoluționarii
de la Timișoara. Ei mi-au spus: Vă rugăm
foarte mult să faceți un Sfântul Gheorghe.
Noi vă plătim bronzul. Vă dați seama ce
responsabilitate am avut ? Enormă! Și m-a
ajutat Bunul Dumnezeu. Nu am niciun fel de
merit și legătură cu sculptura asta. Au
făcut-o îngerii, Sfântul Gheorghe, nu știu
cine! Sfinții toți, nu știu. Eu nu puteam
să fac statuia asta. Vă spun: nu aveam cum
să o fac pentru că nu aveam atâta forță și
putere. O amărâtă acolo de creștină care
abia atuncea înțelegea bine ce este
creștinismul. Statuia a fost pusă în fața
Catacombei, o sală minunată pe care o avea
Sorin Dumitrescu în mijlocul Bucureștiului
și l-am invitat pe Părintele Sofian s-o
vadă. Dacă spune că nu este Sfântul
Gheorghe este ”Tânăr revoluționar”. Bun.
Aveam niște emoții groaznice. Tremuram de
spaimă. Știam că ce va spune Părintele va
trebui să recunosc că dânsul are dreptate.
Și s-a uitat Părintele Sofian, s-a întors
de câteva ori în jurul statuii și mi-a
spus: da doamna Silvia e Sfântul Gheorghe
! Să vă mai spun ceva foarte interesant.
Eu înainte de a veni Părintele să vadă
statuia am făcut o poză după lucrare dar
nu mi-a ieșit poza. În fața Catacombei e o
biserică. Am intrat în biserică după
aceea, apoi m-am întors și am mai făcut o
poză și a ieșit! Am plecat la Timișoara.
Am așteptat cu emoție…Horia Bernea mi-a
dat o recomandare către episcopul de acolo
să spună că sunt artist creștin, să știe
că nu sunt de pe drum așa…și așteptam în
biserică să anunțe că astăzi la ora cutare
va fi sfințirea statuii Sfântului
Gheorghe. Și la un moment dat se anunță că
va fi. Când am ajuns acolo, părintele care
făcea sfințirea mi-a povestit că în
spatele locului unde a fost așezată
statuia era o biserică unde slujea un
părinte excepțional și că a venit un
incendiu. Timișoara era cu un secol în
urmă aproape toată din lemn. Și a izbucnit
un incendiu și a început să ardă tot
orașul. Și părintele de acolo din spatele
locului în care era pusă statuia, un
părinte foarte credincios, a ieșit în fața
bisericii și a început să se roage și a

apărut o ploaie uriașă care a stins focul
din Timișoara. Ei bine, a început
sfințirea statuii Sfântului Gheorghe și
când s-a terminat sfințirea a pornit o
ploaie uriașă. Sfântul Gheorghe și-a
arătat prezența, nu ? Nu-i minunat ? Vă
spun, eu nu puteam să fac statuia aceea.
Bine, adevărul este că noi artiștii avem
un har de la Dumnezeu. Asta ne ajută. Că
dacă n-am avea harul acela n-am putea să
facem absolut nimic!
V.I: V-ați simțit cumva în ultimii să
zicem 20 de ani, marginalizată de lumea
artistică bucureșteană, în sensul în care
nu puteați expune cu ei ?
S.R: Nu. Nu mi-am pus niciodată problema
asta. Poate câteodată m-a deranjat că nu
eram invitată la câte o expoziție dar nu
contează, adică nu mă deranjează. Nu-mi
fac probleme. Adică unii oameni sunt mai
așa, alții mai invers, depinde…Ceea ce
pe mine mă interesează cel mai mult este
opera lui Vasile Gorduz. Eu spun
întotdeauna că eu am fost și sunt un
sculptor bun dar Gorduz este un geniu al
sculpturii românești. Și mă deranjează
enorm că Gorduz nu este tratat în felul
acesta. Ar trebui să vină să mă roage cei
de la Muzeu, de la Palat, să ia lucrări de
Vasile Gorduz. Și nici nu se gândesc. Este
absolut ridicol. Adică ei nu au atâta
cultură, n-au învățat la școală atâta
istoria artelor ca să-și dea seama ? Dacă
n-au talentul acesta de ce mai sunt acolo
? Îmi închipui că Muzeul acela e condus de
niște critici de artă, n-or avea altă
meserie. Sper pentru Muzeu.
V.I: Nu știu. Nu-i cunosc.
S.R:. Nici eu nu-i cunosc din păcate. Că
dacă-i cunoșteam ar fi venit să mă roage
să dau lucrări pentru Muzeu, de-ale lui
Vasile Gorduz. Este inacceptabil. Noroc cu
galeriștii.
V.I: Probabil că se perpetuează niște
mentalități…
S.R: Era o cântare extraordinară pe
vremuri: ”Mai bine mort decât comunist”.
Doamne, m-au apucat emoțiile acuma…a
fost o perioadă superbă. Revoluția a fost
cea mai frumoasă perioadă din viața mea.
Nu exista manifestație la care să nu fiu.
Prietenele mele ziceau: Unde sunt câțiva
oameni strânși acolo este și Silvia Radu.
Mi se părea că nu se face să nu fim acolo.
V.I: Se pare că tot timpul ați fost cumva
în zona aceasta a mărturisirii, a luării
de atitudine, inclusiv înainte de 89. Îmi

spuneați de Apostu că la un moment dat i-
ați luat apărarea.

S.R: Apostu a plecat în Occident pentru că
aici a fost foarte prost primit. A fost un
sculptor excepțional, un coleg minunat.
Este unul dintre marii noștri sculptori.
Criștii lui sunt niște capodopere. A avut
nenorocirea că a întâlnit o doamnă căreia
i-a făcut un copil și după aceea a plecat
în Occident pentru că i-au promis niște
occidentali că o să facă nu stiu cât
pentru el. S-a dus la Paris și acolo sunt
sigură că a fost pur și simplu ucis. Știți
în ce sens ? Foarte simplu: a avut un grup
de prieteni care tot timpul îl duceau la
băutură și băutura te distruge. A făcut un
cancer la pancreas sau nu știu unde.
Criștii lui cine știe unde sunt ? Asta
este. Unde sunt Criștii lui Apostu ? Ce om
minunat era ! O dramă îngrozitoare. Îmi
aduc aminte că el a murit acolo și noi am
făcut aici o înmormântare. A fost
ceva…Doamne, Doamne… Am avut această
șansă să-l cunosc pe Apostu, Horia Bernea,
pe Gheorghe Anghel. Eu cred că Anghel a
fost legionar. A avut probleme foarte
multe cu legionarii și pe el l-a apărat
patriarhul Justinian care a făcut foarte
mult bine Bisericii Ortodoxe. Adică a
știut cum să se strecoare prin toate
meandrele acestea nenorocite. I-a făcut
rost de un atelier domnului Anghel la
Mănăstirea Cernica. Acolo l-a făcut pe
Eminescu. La muzeul lor sunt multe lucrări
de Gheorghe Anghel iar la mormântul
dânsului e pusă o lucrare de-a dânsului.
Dar culmea e că lucrarea de la mormânt a
fost furată. El m-a rugat să-mi facă
portretul. La muzeu există un portret al
meu la care este scris așa: ”Portret de
țărancă ”.
V.I: Ce frumos! Cum v-a nimerit cu asta!
SR: Eu întotdeauna am zis că sunt țărancă.
M-a nimerit, da. E foarte frumos. Parcă
are pe cap ceva ca de călugăriță, legat la
spate și am un original în gips care este
la mine acasă. Ar trebui să-l torn în
bronz dar bronzul costă mult. Dar e o
lucrare superbă. Iar Anghel n-a vrut să
primească atelier în Pangratti. A zis că
el nu vrea să primească nimic de la
comuniști și avea un atelier făcut din
scândură într-un loc unde era o casă a
cuiva din familia Țuculescu. Țuculescu a
fost un mare artist român, un mare pictor.
Și Anghel stătea într-o casă a cuiva din
neamul Țuculescu.
V.I: Așadar Anghel, Gorduz, Bernea,
Apostu, Hăulică, oameni pe care i-ați
iubit mult.

S.R: Foarte mult! Am avut această șansă să
cunoaștem oameni extraordinari. La
înmormântarea lui Bernea a venit
patriarhul Teoctist. Și Gorduz era într-un
așa hal de plâns că nu l-am recunoscut.
Eram toți distruși. Când a plecat Horia
să-și facă operația l-am întrebat: Horia,
ți-e frică de operație ? Și el mi-a zis:
Nu mi-e frică de operație, mi-e frică de
neprevăzut. Și neprevăzutul l-a ucis. Dacă
nu pleca era printre noi astăzi. Muzeul
Țăranului e creația lui, nu? I-am dat
foarte multe din sculpturile mele, am
foarte multe acolo, toate figurile din
Muzeul Țăranului sunt sculpturile mele. El
m-a rugat. Așa că multe din sculpturile
mele sunt acolo și le-a îmbrăcat în
costume țărănești. Adică toate
sculpturile de acolo sunt făcute de mine.
Să vă uitați cu atenție când mergeți acolo
pentru că merită. Toate acele nuduri sunt
ale mele. Eu cred că și din acest motiv am
început să fac nudurile. Sau nu mai țin
minte, dar oricum s-a potrivit. Eram
prieteni. Avea atelierul deasupra noastră.
Ne vedeam, vorba aia, de două ori pe zi.
V.I: Vă mulțumesc mult Doamna Silvia.
Sper să mai vorbim și cu alte ocazii.
S.R: Eu vă mulțumesc. Nici nu știu cum să
vă mulțumesc

Vasile Istrate