RĂMÂNE DE VĂZUT

14.12.2023 – 31.01.2024

    ”27 iunie 1972:Ordine practică a culorilor, cu valabilitate generală, îmbrățișând toate posibilitățile picturei( expresiei ), bi și tri-dimensionale , ”de culoare”, ”de valori”, și de ”clar-obscur” , de la Fra Angelico la Tițian, de la Velazquez la Rubens, de la Rafael la Rembrandt, de la Chardin la Delacroix, de la Corot la Cezanne, de la Monet la Van Gogh, de la Lautrec la Gauguin, de la Bonnard la Rouault și la Morandi… Prezenta ordine este rezultatul unor căutări de 22 de ani, din 1950 până azi, timp în care mai mult sau mai puțin, m-am tot învârtit prin hățișul unor posibilități, totdeauna parțiale și relative nemulțumitoare. Ele cuprindeau totuși câte un anumit grad de adevăr, dar nu le puteam integra într-o realitate de ansamblu. Ceea ce înseamnă că punctul din care fuseseră sesizate nu era cel adevărat. De multe ori am avut iluzia că aceea este calea bună, pentru ca după câteva ceasuri sau zile, fie să pierd din nou firul, fie să se dovedească că nu eram pe drumul cel bun. În sfârșit, zilele acestea se pare că i-am dat de capăt, dacă nu cumva e și de data asta o nouă iluzie. Să sperăm că nu.
Necesitatea acestei preocupări mi-a apărut la scurt timp, după părăsirea tehnicei pastelului, prin 1950. De unde, după primele ”succese” de paletă ce mă iluzionam că isbutisem, am ajuns curând la sentimental decalajului disperant dintre ceea ce simțeam la contactul cu natura și ceea ce parveneam să realizez pe pânză. Suferința aceasta insuportabilă și demoralizantă m-a împins să încep să caut sistematic legătura determinant ascunsă dintre culori, cea care dă nașterea diferitelor raporturi și expresiei lor. Numai că aceasta nu era una singură, ci multiple și în continuă mișcare. Am început deci acest studiu îndelungat și complicat, prin a studia tonalitățile culorilor fudamentale una câte una, … În tot acest răstimp, despre prea puține lucrări ale mele se poate spune că erau lucrări artistice, inspirate. Cele mai multe nu au fost decât studii, făcând parte din acest lung proces de investigare, și care vizau o cunoaștere care să deslege aripile inspirației și ale puterii, atunci când va veni vremea pentru aceasta – dacă voi ajunge la capăt înainte de moarte”.
Așa își începe Vasile Varga ( 1921 – 2005 ) concluziile unui efort de peste 20 de ani de studii personale privind ”posibilitățile picturei ” și deslușire a unei ”ordini practice a culorilor”. Caz singular în plastica românească, Vasile Varga a fost un autodidact, un împătimit al picturii, considerată ca ”știință a culorilor, un lucru complicat căruia fiecare pictor trebuie să se străduiască să-i deslușească sensurile”. Dezamăgit de Institutul de Arte de la începutul anilor 50, Vasile Varga a luat pictura pe cont propriu, începând în 1950 un obsedant studiu asupra posibilităților culorii, considerat de către unii confrați care l-au cunoscut ca fiind utopic și indescifrabil. El caută cu obstinație piatra filosofală a picturii, într-un îndârjit demers alchimic, studiind amestecul tonurilor după calcule sofisticate, apoi experimentează rezultatul în natură.
Folosește exclusiv mijloace empirice, o terminologie proprie,
prescurtări, totul e rațiune, gândire, știință. Este perioada bazată pe observație și analiză, pe rațiune și aplicații practice.
În 1972 sintetizează sistemul său cromatic în numai 6 pagini dactilografiate, ajungând la ceea ce el numește „Principiul disocierii culorilor triadice ”. Peste un cadran rotitor al cercului cromatic cu 24 de culori ( sau într-o alta variantă, cu 18 culori ) se suprapune un alt cerc din carton( numit ”diagramă” ) pe care este desenat un triunghi ale cărui vârfuri să corespundă geometric cu poziția în cerc a celor trei culori fundamentale. Prin rotire, se va găsi poziția tuturor celorlalte diferențe-culori între ele, respectiv funcția fiecărei combinații de trei culori dipuse în acest triunghi. Valorarea culorii se face de obicei în trei trepte, de unde și denumirea de ”amestec triadic”. Cadranul mobil este rotit ”în sus spre luminare” sau ”în jos spre umbrire”, către rece sau cald. Varga crează pentru fiecare lucrare astfel de cadrane rotitoare pe care trasează ”raze triadice”, grafice complicate, a căror structură enigmatică ramâne necunoscută până când cineva se va încumeta să o descifreze. Prima jumătate a anilor 70 aduce o schimbare de paradigmă. Vasile Varga începe să aibă îndoieli cu privire la propriile descoperiri, la exclusivitatea mijloacelor empirice în practica artistică și caută noi soluții. ”Am hotărât – scrie el – să nu mai pictez decât ceea ce îmi vine și nu din rațiune și necesitate. Pe vremea când pictam la Lipova (1946 – 47 ) tăria mea era ignoranța. Neștiind nimic de cerințele de a fi la pas cu ”poporul” artei, entuziasmul meu pentru natură era întreg, trăiam în absolut. În lume însă, pictorii s-au îndepărtat de la acest izvor de iluminare. Când unii au apucat pe calea scornelilor minții în pictură, toți au trebuit să pornească de la acel ”nivel”, pentru a nu rămâne ”codași”. Am câștigat o știință a picturii uleiului, dar mi-am periclitat candoarea și siguranța și cu ele putința de a trăi lucrurile în chip absolut – singura șansă dacă nu vrei s-o apuci pe calea pervertirii. Pe calea minții nu mă pot pune cu alții care n-au șansa mea. Lor le rămân scornelile imaginației dezlegată de suflet, desprinsă și ”eliberată” de natură, de vitalitate, de viață” (Miercuri 9 aprilie 1975, Caiet IV, 1973 – 76, pag, 109 – 110 ).
După ce analizează felul cum a conceput Van Gogh portretul lui Roulin ( 1889 ), metodă din care s-au inspirat mișcarea fauvilor și în special Matisse, Varga concluzionează că totuși nu mai are valoare să mergi pe aceleași urme. ”Ar trebui să nu mai pictez nimic pe baza ideilor de atunci și să mă stabilesc pe terenul de idei a timpului meu, care e cel de azi” (18 septembrie 1975 : Caiet IV, 73 – 76, pag. 118-119 ). ”Nimic nu poate înlocui inspirația, harul. Dar cunoștințele profesionale au și ele valoarea lor. Sunt curios dacă îmi vor folosi la ceva, când voi avea inspirație, dacă voi mai avea vreodată” ( Caiet IV, pag. 130 ). Apoi într-o altă notiță: ” Nu îmi lipsește acum decât mână ușoară și suflet entuziast ca să pot picta bine ceea ce simt, sau ceea ce mai simt încă. Mâna – poate vine prin exercițiu. Dar sufletul ușor cine mi-l va face ? ” (Joi 24 sept 75, Caiet IV, pag. 149 ).

El începe să pună la îndoială  principiul observației și al analizei pe care se bazase multă vreme: ” Ancorat în tirania acestui principiu spiritul plutește în derivă pe marea mișcătoare a fenomenelor optice, a schimbărilor luminii…Pictorul devine o victimă a acestei necontenite mișcări și înlănțuiri pe care dacă continuă să le urmărească și să le ”redea”, este pierdut” ( Caiet IV pag 150 ). El își propune să găsească mai întâi „conceptul ideal” lasând la o parte lucrul ”în baza acțiunii senzațiilor”. ” Acest tablou – scrie el, referindu-se la una dintre lucrările sale – este o înfrângere răsunătoare a virtuților științei de a picta, în fața imperativelor categorice a spiritului artistic de interpretare ” ( Caiet IV pag. 151 ). Așadar, din această perioadă se observă tendința de trecere a lui Vasile Varga de la pictura de observație spre pictura de concepție, el exemplificând aceasta cu pictura din perioada franceză a lui Van Gogh.
Este o perioadă de noi descoperiri, în care el nu se mai
mulțumește să spună ”ceea ce s-a spus deja”. Fiecare nouă ”dumirire” îi provoacă bucurie și dorința de a explora cu și mai multă îndârjire. El vrea să inventeze ” o altă metodă, susceptibilă să permită mai multă independență în gândire pictorului față de imitarea naturii”.
Anii 90 sunt deosebit de fertili, în caiete apar din când în când concluzii entuziaste despre principii ale cromaticii, care însumate ar putea constitui un excepțional material de studiu pentru tinerii artiști și nu numai. Cu toate acestea, el consideră că încă este departe de a fi ajuns la adevărata cunoaștere a tainelor picturii: ”E curios – scria în 1992 – cum la 70 de ani sunt încă atât de departe de ceea ce aș cere să fac în pictură…nu realizez o coerență la nivelul de calitate de care am nevoie” ( Caiet XXIV/ 92 / II/ pag. 11 ). Dar, dacă în anul 1977 se întreba :”Doamne, oare când voi ști să pictez ? ” ( Caiet OO, 1976 – 1978, pag 126 ),  în 1992 Vasile Varga scrie:” Parcă încep să înțeleg cum trebuie să pictez ca să mă mulțumească expresia culorii” ( Caiet XXIII / 1992 / I, pag.7 ). În sfârșit, la mijlocul anilor 90, urmează o a treia perioadă, aceea a certitudinilor, puse însă mereu la îndoială. În 1995 Varga notează: ”S-au risipit dubiile cu privire la care metodă de lucru e mai bună, care mă poate duce mai aproape de ceea ce urmăresc. Ei bine, amestecul  de 
complementare e cel mai bun. Niciunul din celelalte nu-l poate egala. Lucrările din ultimele trei zile stau mărturie…Am căuat mereu alte metode crezând că metoda e de vină. Dar aceste lucrări au toate calitățile amestecului triadic, ca și a tuturor celorlalte metode folosite dealungul vieții, fără niciuna din defectele lor, ceea ce dovedește că nu metoda a fost de vină, repet, ci felul cum am folosit-o, o descurajare relativ facilă și , poate, o instabilitate, o lipsă de dârzenie în perseverare pe termen scurt. Dar de vină a fost că nu am fost destul de perspicace pentru ca să nu-mi scape natura schimbărilor de expresie și de posibilă funcție de rost în ansamblul lucrării, diferitele expresii pe care o culoare le capătă prin amestecul ei cu o complementară. Acum am învățat cum să obțin o combinație de amestec pentru ca expresia să fie mai strălucitoare sau mai surdă, cum să mă deplasez de la stânga la dreapta între cele două culori, și de sus în jos și invers, între două valori ale acestor culori. Și lucrul acesta este minunat ( Caiet XXVI / 94-95, pag. 186 ).
Acestea sunt câteva schițe de concluzii la care am ajuns după o cercetare totuși fragmentară a câtorva caiete ale artistului.
Expoziția de la Relicvar nu este despre lucrările lui Varga ci despre metoda sa. Opera lui Vasile Varga nu poate fi cunoscută doar din lucrări ci este nevoie de o atentă analiză a caietelor sale care sunt documentate cu acrivie științifică. Acolo Varga își dezvăluie procesul, îl pune pe tavă, neavând nimic de ascuns, nimic ” doar pentru sine”, spre deosebire de artiștii de astăzi care creează un „mister„ în jurul propriei persoane ascunzându-și metoda de lucru. Tot ceea ce descoperă vrea să împărtășească tuturor pentru ca și alții să se folosească. Varga arată care sunt punctele slabe ale fiecărei lucrări, fiind extrem de critic cu sine. Procesul căutării îndelungate este un lux pe care artistul contempran nu și-l mai poate permite, el fiind doar o verigă dintr-un lanț, având rolul de a ”produce”. Vasile Varga a avut tot timpul îndoieli, a supus unei aspre critici orice rezultat obținut cu un mare efort. Dacă într-o primă fază el a dorit să descopere metoda marilor înaintași, până la urmă a căutat și o cale proprie, nouă, adaptată vremurilor sale. Nu a avut pretenția că a reușit deplin. Dar, folosindu-ne de o expresie des întâlnită în caietele sale, în ce măsură a reușit aceasta, ”rămâne de văzut”. 
Donația Varga, aflată astăzi în proprietatea Primăriei Orașului Lipova, conține sute de lucrări, mape cu desene și studii, obiecte personale și caiete cu însemnări care așteaptă să fie studiate și descifrate. Ele constituie o comoară, un exceptional material de studiu, demne de un Paul Klee sau Johannes Itten. Dacă cineva s-ar încumeta să descifreze și să pună în practică metoda imaginată de Vasile Varga, să transcrie fascinantele sale ”caiete”, avem convingerea că observațiile sale asupra tainei ”culorii în lumină” nu ar mai fi considerate utopice, ci ar putea constitui un foarte valoros material de studiu pentru noile generații de artiști.