OCHII-N PATRU

12.12.2019 – 30.01.2020

            Sub imboldul dorinței de a întoarce pictura pe dos, expoziția adună patru artiști care refuză să se supună crezurilor (vizuale) actuale și mai ales locale, căutând să adere altui eon. Dinamica acestor pictori este simplă, liberă în emulația Tradiției, sesizând faptul că mediul cu care operează încastrează datele greu de cuprins în cuvinte ale inepuizabilului.

            Andrei Ispas și Mircea But își propun să recupereze tematica peisajului și a grădinii, melancolic, pitoresc, ușor romantic (și ce dacă ?), asumându-și săpături la rădăcina unui Andreescu sau Bernea pentru a le oferi, din nou, caracterul sobru de altădată.

            Bogdan Vladuță propune două lucrări, o masă și o ruină romană – motiv amplu cercetat într-o serie care i-a devenit marcă proprie – îmbibate de un aer sărac, tipic lucrărilor smolite ale artei povera, în timp ce Lucian Popăilă închide cercul cu câteva experimente în frescă prin care “s-a pus în pielea” unui pictor roman, ca un exercițiu de înțelegere a modului în care reprezentau vechii realitatea.

            Relicvar-ul care-i găzduiește, sub altarul unei biserici, nu este altceva decât rămășița catacombei de altădată. În timp ce Occidentul transformă bisericile în galerii sau spații culturale, subliniată fiind ruptura totală de fosta identitate a clădirii, aici avem tocmai opusul: cărămida cu agneț a catacombei se transformă într-o punte de legătură între cult și cultură, adică își recunoaște genitorii. În același fel, cei patru recunosc că energiile necreate care străbat practica lor pot fi captate doar prin efortul unei lucidități constante – în tot și-n toate. Din acest motiv, pasul de față voiește regăsirea simplității actului de a picta, ca o modalitate opusă celebrului dicton politic, ce descria pictura ca pe un produs al minții ( “una cosa mentale”); o regăsire a lejerității și bucuriei care a caracterizat mai ales pictura secolelor protocreștine.

            Într-un atare demers, pare-se că asanarea devine o unealtă indispensabilă, reziduul vizual și ideologic trebuind îndepărtat, nu dintr-o răbufnire trufașă ori reacționară, ci ca urmare a “seriosului” căutării. Ca un asasin, pictorul trebuie să–și facă loc printre imagini, stiluri si trend-uri, căutând în același timp să-și țină propria creație sub o inspecție constantă si riguroasă! În acest mod Tradiția-i devine pilon central, ca un creuzet de unde toți sunt invitați să se adape și, mai departe, să prolifereze.

[EN]

4 WARY EYES

            Under the urge to turn the concept of painting on its head, this exhibition brings together four artists who refuse to succumb to contemporary (visual) convictions, especially to local ones. Instead, they seek sanctuary in an altogether different epoch. The dynamic range presented by the painters in question is effortless, unhindered in its emulation of Tradition, discerning the

fact that the medium with which they work serves as a means to embed the ineffable particulars of the inexhaustible.

            Andrei Ispas and Mircea But put forward a recovery of the landscape and garden themes, in a melancholy, picturesque manner, with a hint of romanticism (and what of it?), by way of returning to Andreescu or Bernea in order to evince, once again, the bygone sombre character of their artwork.

            Bogdan Vladuță proffers two pieces, a table and a Roman ruin – a thoroughly examinated trope in a series which appears to have become his signature – drenched in an air of deprivation (a characteristic of the tarry pieces of the Arte Povera movement). Lucian Popăilă closes the loop with a variety of fresco experiments during the development of which he has thought himself up as a Roman painter, in an attempt to comprehend the way the ancients used to represent reality.

            The Reliquary which hosts the artists, situated under the altar of a church, is nothing but the remainder of the catacomb from older days. While the West converts its churches into galleries or spaces destined for culture, stressing at the same time the complete departure from the former identity of the buildings, the present exhibition suggests the exact opposite: the Prosphora-imprinted brick in the vault metamorphoses into a bridge between cult and culture – that is to say, it recognizes its genitors. The four artists simultaneously reveal that (yet) uncreated energies, which stretch over their practice, can only be seized by means of an all-encompassing effort of lucidity. It is for this reason that the present phase seeks to recapture the act of painting, together with its perspicuity. As opposed to the popular, political dictum which deems painting a product of the mind (‘una cosa mentale’), what these particular artists are looking for is a rediscovery of the sheer ease and joyfulness which used to be associated with painting, especially in proto-orthodox Christianity.

            With regard to this undertaking, it seems that a drainage of visual and ideological debris must happen – not as a result of an inrush of reactionary arrogance, but as a consequence of the gravity of the task. The painter must work his way out through images, approaches, and art movements, like an assassin, aiming to maintain his own creation under close and constant scrutiny as well. In this way, Tradition assumes the role of the main pillar, acknowledged not as an unalterable concept, but instead flowing with sources of creativity for the artist to find shelter in.