PASTEL

04.11-30.11.2021

       Cele patru artiste fac parte din stirpea rarisimă a tinerilor pictori / creatori contemporani care țin cont de constantele meșteșugului picturii, de principiile ei perene. Ce au în comun ? Refuzul înregimentării ideologice , persistența în rutina cotidiană a atelierului, lipsa oricărei preocupări pentru ”efecte”, desconsiderația ”originalității” cu orice preț. Experimentul lasă loc referinței, există o raportare cinstită la ceea ce a fost deja descoperit (  după expresia paulină: ce ai tu, pe care să nu-l fi primit? ) , o atitudine de studiu, o asumare a uceniciei.

Descoperim în expoziție o subtilă joncțiune între pictură și poezie care elucidează  opinia lui Plutarh sau Simonide din Ceos, care susțin că pictura este poezie tăcută ( silent poetry ).   Așadar o incursiune a picturii în Parnas, un raid în zodia lui Euterpe, ne propun Pastelul nu numai ca o manieră canonică a picturii ci și ca gen plastic importat din poemele unui Alecsandri  sau Paul Verlaine.

Flavia Lugigan practică o pictură viguroasă, în buna tradiție a marilor coloriști ai picturii moderne, refuzând să urmeze altă cale decât truda stăruitoare în singurătatea atelierului.  Ea este – în raport cu pictura – cum ar spune Andrei Pleșu, într-o stare de euforică imersiune, branșată fără întrerupere la metabolismul ei, într-o fertilă atitudine ofensivă.

Diana Varga și Victoria Sadovnic par a fi în acord cu Cezanne care spunea că arta nu se poate îmbogăți decât în contact cu natura. Peisaje lirice, reduse la ”esențialul nespectaculos”,  induc o  stare contemplativă, făcând să transpară un simț al măsurii și cumpătării. Apropiindu-se de natură cu o atitudine reverențioasă, cele două pictorițe îndrăznesc mai degrabă schițe și studii de observație care dau impresia că pictura trebuie isprăvită exact în punctul în care , mergând mai departe, ar risca să conțină altceva decât  simțirea autorului.

Lucrările Theodorei Ispas sunt respirări grafice  care ne duc cu gândul la caligrafia japoneză shodo. Tema vietăților salvate în  Arca lui Noe  inoculează o stare de calmă empatie cu lumea ”celor care nu cuvântă”.  Suntem purtați cu gândul la un cunoscut haiku al lui Nichita: Mă mușcă un câine / ah, privesc prin el / ca printr-o fereastră.