APOCRIF

28.11.2022 – 08.01.2023

HAIKUURI APOCRIFE

Iubite privitorule

Despre aceste lucrări, de dimensiuni cuminți și subiecte profane, greu s-ar crede că chiar acum, poate, urcat pe schele, cu gesturi ample, autorul lor pictează în frescă, acoperind cu scene din realitatea Sacră, pentru ochii noștri, bolta largă a unei biserici.

Dan Isăilă este pictor. A făcut școli înalte, Arta Sacră la Facultatea de Teologie din București, dăruindu-se apoi chemării, putem spune, spre pictura bisericească.  asumându-și urcușul uceniciei smerite și curate într-o zonă cu mulți veniți, puțini chemați. Curiozitatea și pasiunea pentru istoria artei, pentru Renaștere în special l-au dus, în prelungirea anilor de școală, spre lecturi teoretice profunde și tentația, proprie omului renascentist, de a experimenta practic o multitudine de tehnici, de la cele clasice, până la cele contemporane, din new media și arta digitală, în creuzetul cărora sămânța ideilor sale prinde contur, dă roade, sporindu-i universul ideatic și faptic. Așadar, Dan Isăilă este mai mult decât pictor, este artist.

Contactul cu lucrările din creația lui relevă un creator cu personalitate definită. Dar fără teamă de inovație. Credința nu îngrădește libertatea, ci întărește responsabila ei asumare. La fel, canonul erminiei nu obligă la reproducere mimetică, oarbă, ci lasă destul loc aportului personal la înnoirea creației. Pe acest făgaș se înscrie și travaliul creativ al artistului Dan Isăilă, dezvoltat pe două falii. Una, cu albie largă, este creația asumată și destinată spațiului Sacru, iar alta, a lucrărilor cu subiecte laice, din spațiul profan, libere, cel puțin aparent, de canon. Privirea atentă descoperă, însă, că cele două nu sunt paradigmatic disjuncte, ci relaționază osmotic prin vase comunicante. Spectrul cromatic preferențial, fundalurile, inventarul decorativ floral, vegetal, dar și bestiar, sunt elemente comune, tocmai acelea care definesc, ca un brand, stilul artistic personal al lui Dan Isăilă.

La o contemplare comparativă, unele lucrări din registrul laic pot părea decupări la șevalet, fragmente ale compozițiilor ample, de frescă. În acest sens, aceste pânze, dacă le privim ca schițe, eboșe sau decupaje de compoziție, au valoare documentară, mărturii despre ansamblul creației.

Poate că unele au fost făcute în zori, înainte de urcarea pe schele. Altele vor fi fost în amurg sau sub liniștea boltei înstelate, exersări de gânduri premergătoare transpunerii programului iconografic, pe bolta naosului, în ziua ce sta să vină. O nouă zi, o nouă ,,luptă cu îngerii.’’

Dar ele pot fi privite și autonom. Rezistă, au valoare estetică intrinsecă. Cuprind în fundal gestul pictorului de biserică, dar incumbă, în prelungire, meditații, reflecții și refracții dinspre maeștrii renașterii, cultura națională, dealurile lui Bernea, Țuculescu, Vasile Grigore și alte repere cu influențe decelabile, de pildă, în compoziții cu grădini, colțuri de natură, originate, poate, din frânturi de Eden. Dinspre un Marcel Chirnoagă descinde, expresiv și individualizat, un mistreț cu colți ca argintul, cu simbolistică duală, totem protector și, deopotrivă, fiară din inimă neagră de codru desprinsă, temută și râvnită ca trofeu de vânători. Din tainicele păduri nepătrunse ies și vulpile roșii, și iepurii mici dar și omul-fiară sau omul pândit, încolțit de jivine și fiare, ca altfel de reprezentări ale ispitelor decât șarpele biblic, iar imaginarul mitic e glisat cu cel al basmelor culturii populare.

Și tot din bestiarul mitologic apare, pe o lucrare emblematică, un alt animal totemic, calul mâncător de jăratec, purtând ne-nșeuat un personaj năzdrăvan, într-o călătorie interioară. Mai iute ca vântul, cal și stăpânul novice străbat, uniți în simțiri, calea de inițiere ce unește văzutul cu nevăzutul, adâncindu-se în negura unui alt tărâm, spre aflarea luminii din văgăuna sinelui propriu.

Un personaj care poate fi oricare dintre noi, privitorii acestor lucrări, sau, poate, chiar autorul lor, Dan Isăilă, artistul care ne-a dăruit aceste pânze cu dimensiuni cuminți,  dar pline de semnificații. Astfel, ele se desprind de canon, dar nu de Sacru. Sunt Haikuuri apocrife ce ne vorbesc despre Sacru, prin profan.

Florin Gherasim